Articol publicat in: Cultura, Educatie
(I)
Părintele Arsenie Boca este un sfînt, încă nesanctificat, al Bisericii Ortodoxe Române, avînd o viaţă excepţională, în care miracolul s-a împletit în permanenţă cu realitatea. Petrecînd o mare parte din viaţă printre ardeleni, aceştia l-au numit “Isus al Ardealului”. Viaţa sa este o uimitoare legendă, ca şi aceea a lui Isus. Dar dacă existenţa istorică a lui Isus a generat o mulţime de discuţii contradictorii, Arsenie Boca a trăit lîngă noi şi mulţi dintre cei care l-au cunoscut, care au trăit o mare parte din timp lîngă el, trăiesc şi în prezent şi sînt mărturii vii asupra vieţii sale.
Atestarea vieţii unui om care a fost capabil de multe din performanţele atribuite lui Isus este o certificare indirectă a existenţei lui Isus, dar mai ales a faptului că, dincolo de partea fizică, de materia palpabilă, există şi altceva. Iată de ce este necesară evocarea părintelui Arsenie Boca, în acelaşi context cu cel al părintelui Nectarie de la Egina. Aceştia, ca de altfel şi mulţi alţii, sînt dovezi concrete ale capacităţii de a săvîrşi ceea ce negăm că era posibil să se întîmple în urmă cu două mii de ani.
S-a născut la 29 septembrie 1910 în ţinutul Munţilor Apuseni, în localitatea Vaţa de lîngă Brad, şi a plecat să îndeplinească o nouă misiune, cum şi-a denumit el însuşi ultimul său drum, în 28 noiembrie 1989.
Mormîntul său din incinta Mînăstirii Prislop este în permanenţă acoperit cu florile aduse de cei care vin să se roage aici, alcătuind un linţoliu multicolor ţesut în semn de pioasă recunoştinţă, ca să-i fie priveghi la somnul său de veci.
Am citit ceea ce -a scris despre părintele Arsenie Boca şi am ascultat avid pe cîţiva dintre cei care l-au cunoscut şi i-au stat în preajmă.
Nu există nici un martor care să nu relateze ceva de ordinul miracolului. Ascultîndu-i, am avut sentimentul medicului Sotirios Crotos, care, după cum povesteşte în cartea sa “Jurnalul doctorului Sotirios Crotos, ucenicul lui Isus Christos”, asista uimit la “minunile” înfăptuite de Isus. În jurul unor astfel de oameni, care, prin faptele şi viaţa lor au ieşit din comun, s-au născut întotdeauna legende, exagerări ale acţiunilor lor, fie din dorinţa de a impresiona, de a-şi aureola şi mai mult eroul, fie din nevoia de a umple cu imaginaţia lor golurile memoriei. Conştient de acest risc, am încercat să obţin mărturii din mai multe surse şi să le confrunt, în măsura în care mi-a fost posibil. Dicolo de amănunte, care pot fi uitate sau adăugate, rămîne o realitate confirmată prin surse demne de încredere, unele avînd caracter oficial. Fie şi numai imensitatea mulţimilor care îl urmau ca o umbră oriunde se afla şi constituie, prin sine, un grăitor argument al darurilor sale. Părintele Arsenie Boca a studiat teologia la Sibiu, apoi bele-arte la Bucureşti. A audiat, de asemenea, cursurile de anatomie ale marelui om de cultură şi de ştiinţă care a fost profesorul Francisc Rainer, de la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Arsenie Boca era un bărbat frumos, înalt, subţire, cu o privire scrutătoare, plecată din ochii săi albaştri, exprimînd o inteligenţă superioară, care îi conferea în toate circumstanţele vieţii sale, nu lipsită de umilinţe şi pericole, o mare siguranţă de sine. Nu l-au înfrînt nici închisorile prin care a trecut, nici privaţiunile şi supravegherea de care a avut încontinuu parte. Un om care a avut şansa de a se afla o lungă vreme în apropierea părintelui Arsenie Boca este cetăţeanul Gheorghe Vîlcea din Comarnic . Intrat bine în cei 70 de ani ai săi, poartă încă amprenta tinereţii pline de vigoare, în părul abia grizonat, în corpul bine construit şi în privirea ageră şi atentă.
Îmi spune că întîlnirea cu părintele Arsenie Boca a avut loc la Sinaia, pe cînd lucra la casa maicilor scoase forţat din mînăstiri. Încercînd să depene firul amintirilor, Gheorghe Vîlcea îmi relatează episoade din viaţa părintelui, fie cunoscute de el, fie auzite de la prieteni, iar altele auzite direct de la sursă. “A fost de multe ori aici, în casa noastră, la Comarnic”, îmi spune interlocutorul meu şi soţia sa confirmă nenumăratele ocazii în care l-a avut ca oaspete. “Era frumos, ca Isus, îmi spun amîndoi. Înalt, zvelt, cu ochi albaştri şi vii. Era foarte inteligent şi plin de talente. Desena, picta, făcea proiecte de clădiri, ornamente florale în care vedeai o mînă şi o imaginaţie sigură, de artist. Dar mai bine să încep cu copilăria, atît cît reţin eu din ceea ce mi-a povestit”, intervine G. Vîlcea.
În jurul vîrstei de 12 ani, în timp ce mergea la şcoala primară, era preocupat de viitorul spre care ar fi trebuit să se îndrepte. Şi în stilul obişnuit al inocenţei specifice vîrstei de copil, i se adresează providenţei: “Doamne, spune ce drum să aleg…”. Şi la scurt timp, mergînd pe aceeaşi ulicioară spre şcoală, îi apare în faţă un bătrîn care îi spune: “Te-ai rugat la Dumnezeu să-ţi arate calea de urmat. Eu sînt Dumnezeu. Vei merge la şcoală să înveţi carte pentru a mă ajuta. Lumea este rea şi nu se mai poate ţine în mînă”. Era un intelectual desăvîrşit, cu o vastă cultură şi mari disponibilităţi artistice. Pictura de la biserica Drăgănescu, din judeţul Ilfov, este o elocventă ilustrare. Avînd ca profesor la bele-arte pe Costin Petrescu, cel ce s-a ocupat de pictura de la Ateneul Român, părintele Arsenie Boca a fost solicitat să picteze segmentul destinat lui Mihai Viteazul. Dispunea de toate darurile cu care s-ar putea scrie o carte despre paranormal. Avea clarvedere, claraudiţie, citea gîndurile, avea de asemenea capacitatea extrem de rară de teleportare. Cea mai solicitată capacitate a sa era însă cea de vindecător. Nu numai că putea vindeca, doar cu o meditaţie, o rugăciune sau o atingere, dar, după conformaţia corpului, a feţei, după alte semne, doar de el ştiute, îi averiza pe oameni şi ce boli vor face şi ce remedii le sînt necesare pentru a le preveni sau vindeca. Soţiei lui Gh. Vîlcea i s-a recomandat internarea la oncologie pentru intervenţie chirurgicală la un sîn. Supărat, soţul se plînge părintelui Arsenie, care îl sfătuieşte să accepte internarea şi intervenţia, dar să stea liniştit că nu îi vor mai găsi tumoarea suspectă de cancer. “Doctorii au o linie pînă unde pot ajunge cu ştiinţa lor. Mai sus ei nu mai pot merge. Mai departe intervine doar Dumnezeu”. Şi după intervenţie, toate investigaţiile au confirmat cele spuse de părinte.
Altă dată a recomandat părintelui Arsenie pe un prieten cu cancer de stomac, aflat într-o stare de emaciere terminal ă. L-a atins uşor pe abdomen, l-a privit blînd şi i-a spus să fie în pace că de acum va fi sănătos. Şi fiindcă era meseriaş, l-a rugat să ofere ajutor la casa maicilor. Şi omul acesta este şi acum în viaţă. Cu asemenea daruri nu este de mirare că la uşa mînăstirii era zilnic pelerinaj, pentru părintele Arsenie. Prezenţa acestor masse mari de oameni nu era agreată de Securitate şi, ca urmare, părintele Arsenie a fost trimis la canal. Acolo a continuat să irite Securitatea prin rugăciunile la care îi antrena seară de seară pe deţinuţi. Pe de altă parte, părintele le era foarte util la treburi de birou. Pe cînd se afla la închisoare a murit mama sa. A ştiut fără să-i comunice nimeni. I-a rugat doar pe gardieni să-l lase două ore să stea liniştit în celulă între orele 12,00 şi 14,00. În acest timp însă părintele Boca a dispărut din celulă. S-a dat alarma, s-a făcut mare vîlvă şi s-a raportat evadarea sa pînă la Bucureşti. Este găsit după aceste două ore culcat în iarbă lîngă gardul de sîrmă al închisorii. Părea că doarme. L-au trezit. Buimăcit, deschide ochii şi le spune celor care l-au găsit: “Bată-vă norocul! De ce nu m-aţi mai lăsat puţin. Am participat la înmormîntarea mamei mele. Dar acum au îngropat-o, gata. Chiar acum au depus-o în groapă”. Este de înţeles uimirea avută de şefii închisorii la această întîmplare. Au sunat la Brad ca să verifice afirmaţia părintelui şi li s-a confirmat prezenţa sa la înmormîntarea mamei, inclusiv ora îngropării comunicată de părinte. Prezenţa, în spirit sau chiar fizic – fenomen numit bilocaţie sau teleportare, adică a fi în mai multe locuri deodată, este foarte puţin amintită în literatura de specialitate.
A mai fost descrisă în viaţa cîtorva sfinţi, inclusiv a lui Isus, dar după moartea sa. În mod sigur, fenomenul de bilocaţie nu face parte din lecturile lui Gh. Vîlcea, ca să vină cu o astfel de poveste, dacă părintele nu i-ar fi relatat-o. Într-o zi Gh. Vîlcea era supărat. De ceva vreme era tracasat de miliţie pentru “Legea 18″ referitoare la venituri ilicite. Fiind un meseriaş foarte bun, realiza un venit apreciabil. Îl cheamă părintele. Îi ia mîna, o acoperă cu palmele sale şi-i spune: “Ştiu de ce eşti supărat. Nu trebuie să-mi spui. Dă-le pace răilor că nu te vor mai supăra de acum”. Şi l-au lăsat în pace.
În vara lui ’89, Gh. Vîlcea era internat în spital, la Azuga. Suferea de mai mulţi ani de reumatism degenerativ cu gonartroză. (Va urma)
DUMITRU CONSTANTIN DULCAN
